Mulți părinți ajung la Bobath fără să fi plănuit vreodată. Într-o zi, copilul pare că nu stă bine pe burtică, își ține capul într-o parte, se enervează repede când îl pui pe saltea. În altă zi, la controlul de rutină, medicul ridică o sprânceană și zice că ar fi bine să fie văzut și de un specialist.
Apoi apar programări, foi, termeni care se învârt ca într-o centrifugă: tonus, reflexe, asimetrie, întârziere motorie. Și undeva, între două căutări pe telefon la trei dimineața și un stai liniștită, fiecare copil are ritmul lui, apare și întrebarea asta foarte omenească: bun, și acum ce facem?
Metoda Bobath e, de multe ori, unul dintre răspunsurile posibile. Nu un răspuns magic, nu o promisiune de tip în patru săptămâni copilul o să facă X. Ci o abordare de recuperare, una care încearcă să ia mișcarea copilului de la rădăcină, să o facă mai ușoară, mai eficientă, mai aproape de viața reală.
Mai e ceva aici, și cred că e important: când e vorba de copii, terapia nu e o chestiune tehnică, rece. Se amestecă în ea emoțiile noastre, vinovăția, speranța, nerăbdarea, uneori furia. Un părinte nu intră în sala de kinetoterapie doar cu copilul, intră cu toată povestea din spate. Iar metoda Bobath, în forma ei bună, ia în serios povestea asta.
Metoda Bobath, pe înțelesul tuturor
Metoda Bobath, numită și Conceptul Bobath sau, mai ales în alte țări, tratament neurodezvoltativ, este o abordare folosită în recuperarea neurologică. Pe românește, se adresează copiilor care au dificultăți în felul în care își controlează corpul, postura și mișcarea, din cauza unei probleme la nivelul sistemului nervos. Uneori problema e clară și diagnosticată, cum se întâmplă în paralizia cerebrală. Alteori e doar un risc sau o suspiciune, cum se vede la unii copii născuți prematur sau după o suferință neurologică în primele luni.
Ideea centrală nu este să forțezi copilul să facă un gest ca să bifezi o etapă, ci să îl ajuți să își organizeze mișcarea mai bine. Să își găsească echilibrul, să își potrivească tonusul, să își folosească mâinile fără să se încordeze tot, să poată schimba pozițiile fără să se blocheze. Terapia urmărește ca mișcarea să fie funcțională, adică să îi folosească în viața lui de zi cu zi, nu doar în sala de terapie.
Dacă ar fi să o explic ca unui prieten, aș spune așa: Bobath încearcă să îl învețe pe corpul copilului un fel de alfabet al mișcării. Nu literele perfecte, ci literele acelea pe care le poți lega apoi în cuvinte. În terapie, cuvintele pot fi lucruri simple, dar uriașe în viața unei familii: să stea în șezut fără să cadă ca un turn de cuburi, să se ridice în picioare fără să se arcuiască, să prindă o jucărie fără să strângă din dinți.
Nu e o rețetă cu exerciții fixe
Un lucru care produce confuzie e că oamenii întreabă ce exerciții are Bobath?. E o întrebare firească, dar metoda nu funcționează ca o listă de mișcări standard. Conceptul Bobath este mai degrabă un fel de mod de a gândi recuperarea. Terapeutul observă cum se mișcă copilul, ce îl blochează, ce îl ajută, cum reacționează la atingeri, la poziții, la schimbări de sprijin. Apoi construiește intervenția în jurul a ceea ce are sens pentru acel copil, în acel moment.
Asta înseamnă că doi copii cu același diagnostic pot lucra diferit. Unul poate avea nevoie să învețe să își simtă trunchiul și să își controleze rotațiile. Altul poate avea nevoie să își elibereze mâinile dintr-o încordare care le ține lipite de corp. Altul poate să aibă probleme mai ales la mers, la echilibru, la felul în care își distribuie greutatea.
De ce pare atât de cu mâna pe copil
Metoda Bobath este cunoscută pentru faptul că terapeutul lucrează mult prin atingere și ghidaj. Nu în sensul de a mișca în locul copilului, ci în sensul de a îi oferi puncte de sprijin și informație. Corpul învață nu doar din explicații, ci și din senzații: cum se simte o mișcare când e mai bine aliniată, cum se simte când greutatea e pusă pe un picior și nu pe vârfuri, cum se simte când respirația nu e blocată.
Uneori, pentru un părinte care vede prima ședință, totul poate părea subtil, aproape ca un dans lent. Terapeutul pune mâna pe bazin, pe trunchi, pe omoplați, își ajustează poziția, așteaptă. Și apoi, dintr-o dată, copilul face un pas mic, unul care nu venea înainte. Pasul acela nu e un truc, e un răspuns al corpului la un aranjament mai bun.
De unde vine conceptul și cum s-a schimbat în timp
Conceptul poartă numele soților Bobath, care au lucrat cu copii cu tulburări neuromotorii. La început, accentul era pus pe felul în care reflexele și tonusul strică mișcarea și pe cum pot fi reduse tiparele anormale ca să apară mișcări mai utile. De-a lungul deceniilor, și aici e un detaliu pe care merită să îl știi, abordarea a evoluat. Azi, mulți practicieni Bobath vorbesc mai mult despre învățare motorie, despre participare, despre obiective reale, despre neuroplasticitate și despre faptul că un copil învață mișcarea atunci când o folosește cu sens.
Asta e și partea frumoasă, dar și partea care face metoda greu de prins într-o definiție. Nu este aceeași în toate cabinetele, pentru că fiecare terapeut își pune propria experiență și propriul mod de a înțelege corpul. Tocmai de aceea, calitatea intervenției ține mult de pregătirea terapeutului și de cât de bine reușește să explice părinților ce urmărește.
Cum arată, concret, o ședință Bobath cu un copil
Într-o ședință bună, copilul nu e tratat ca un manechin. E tratat ca un copil. Asta înseamnă că se lucrează mult prin joc, prin curiozitate, prin micro-provocări care îl fac să caute, să se întindă, să se răsucească, să își folosească ochii și mâinile împreună. Pentru că mișcarea nu e doar mușchi. E atenție, e orientare, e planificare.
De obicei, începutul e o evaluare continuă. Nu neapărat un test formal, cu scoruri și foi, ci o privire atentă: cum intră copilul în sală, cum se așază, ce face când se supără, ce se întâmplă când îl pui pe burtă, dacă își folosește ambele părți ale corpului la fel. Terapeutul urmărește tonusul, postura, aliniamentul, felul în care copilul își distribuie greutatea.
Apoi se lucrează pe obiective. Uneori obiectivul e foarte concret, cum ar fi să treacă din culcat pe spate în culcat pe burtă fără să rămână blocat pe o parte. Uneori e mai de bază, cum ar fi să își găsească o stabilitate în trunchi ca să poată apoi să își miște mâinile mai liber.
Ce urmărește terapeutul, dincolo de să facă mișcarea
În Bobath, calitatea mișcării contează. Nu e suficient ca un copil să se ridice în picioare dacă se ridică într-o încordare care îi va face mersul chinuit și, în timp, poate chiar dureros. Nu e suficient să prindă o jucărie dacă prinderea e însoțită de o rigiditate care îi blochează umărul și îl face să folosească mereu doar o mână.
Terapeutul caută, de multe ori, o mișcare mai eficientă și mai economică. Când corpul muncește degeaba, se obosește repede. Mulți copii cu dificultăți neuromotorii obosesc tocmai pentru că fiecare gest le cere prea mult. Bobath încearcă să reducă această taxă a mișcării.
Rolul părinților, fără presiunea de a deveni terapeut acasă
Aici se rupe filmul în multe familii, dacă nu e gestionat bine. Părintele pleacă de la ședință cu un nod în gât și cu gândul că trebuie să facă totul perfect. Nu. Un părinte nu trebuie să devină kinetoterapeut. Dar e foarte util să înțeleagă câteva idei de bază despre cum să îl țină pe copil, cum să îl ajute să schimbe poziția, cum să îl lase să participe. Uneori se schimbă mult doar din felul în care ridici copilul din pătuț sau din felul în care îl așezi la masă.
Într-un cabinet bine organizat, părinții sunt încurajați să pună întrebări. Să ceară explicații. Să spună ce observă acasă. Pentru că terapia adevărată nu se întâmplă doar în acea oră. Se întâmplă când copilul încearcă să se ridice după o jucărie, când se întoarce spre tine după ce l-ai strigat, când se joacă pe covor și descoperă că poate să se sprijine altfel.
Când este recomandată metoda Bobath la copii
Metoda Bobath este recomandată atunci când există o dificultate semnificativă în controlul mișcării și al posturii, în special când această dificultate are o componentă neurologică sau când copilul prezintă tipare de mișcare care îl limitează. Nu înseamnă că fiecare copil care nu stă încă în șezut la șase luni are nevoie de Bobath. Uneori e doar o variație normală. Alteori e o problemă de oportunități, adică un copil ținut mult în dispozitive care îl sprijină prea mult, care nu a avut destul spațiu să se miște liber.
Recomandarea devine mai serioasă când întârzierea motorie se asociază cu semne de tonus crescut sau scăzut, cu asimetrii persistente, cu dificultăți de coordonare și de echilibru, cu rigiditate, cu reacții posturale slabe. În aceste situații, intervenția timpurie e adesea un aliat. Nu pentru că grăbește copilul într-o competiție imaginară a dezvoltării, ci pentru că îl ajută să construiască abilități care, altfel, s-ar construi greu sau pe ocolite.
Cea mai frecventă situație în care se discută despre Bobath este paralizia cerebrală. Aici, conceptul a fost folosit de mult timp și continuă să fie folosit, de obicei în combinație cu alte intervenții. Dar recomandarea poate apărea și în alte contexte. Unii copii născuți prematur au un risc crescut de dificultăți motorii și pot beneficia de o abordare care lucrează atent pe postură și control. Unii copii cu sindroame genetice pot avea hipotonie, iar asta le afectează felul în care își țin corpul și felul în care își folosesc mâinile. Unii copii pot avea o leziune neurologică în urma unei infecții severe, a unei hemoragii sau a unui traumatism. Și mai există acei copii la care diagnosticul nu e clar la început, dar semnele din dezvoltare spun că e nevoie de o mână pricepută.
Semnele care te trimit, de obicei, la o evaluare
Nimeni nu vrea să fie părintele care exagerează. Știu. Pe de altă parte, nimeni nu vrea nici să își spună după un an că ar fi putut face ceva mai devreme. De aceea, între cele două extreme, e sănătos un drum de mijloc: observi, notezi, ceri părerea unui pediatru, a unui neurolog pediatric sau a unui medic de recuperare, iar apoi ajungi la un kinetoterapeut specializat.
Când un copil evită constant o parte a corpului, când își ține pumnul strâns aproape mereu, când stă ca un arc încordat și pare că își ține respirația în mișcare, când nu își poate ține capul stabil sau cade mereu într-o parte, când nu reușește să își aducă mâinile la linia mediană, când nu își suportă greutatea pe palme, toate acestea sunt semne care merită discutate. Nu ca să sperii, ci ca să clarifici.
Uneori semnul nu e o întârziere mare, ci calitatea mișcării. Un copil poate ajunge în șezut, dar o face printr-o strategie rigidă. Poate merge, dar pe vârfuri și fără control pe călcâi. Poate prinde, dar cu umărul ridicat și trunchiul încordat. Un terapeut Bobath se uită tocmai la aceste detalii, pentru că ele se pot fixa în timp.
Bobath și întrebarea care plutește mereu în aer: funcționează?
Aici aș vrea să fiu sinceră, fără să îmbrac adevărul în ambalaje lucioase. În lumea recuperării neurologice, mai ales în pediatrie, dovezile științifice sunt adesea amestecate. Studiile compară metode, intensități, vârste, iar copiii sunt diferiți, nu ca niște piese identice pe bandă. În ceea ce privește tratamentul neurodezvoltativ de tip Bobath pentru copii cu paralizie cerebrală, există analize care au găsit că rezultatele nu sunt suficient de clare încât să recomande metoda ca alegere de rutină pentru toți, în orice condiții. Asta nu înseamnă că Bobath e inutil. Înseamnă că, în mod corect, trebuie privit ca o piesă dintr-un puzzle, nu ca întregul tablou.
Ce pare să conteze foarte mult este felul în care terapia e făcută. Cât de bine e adaptată la copil. Cât de clare sunt obiectivele. Cât de mult se lucrează pe activități care au sens, nu doar pe corectarea posturii. Cât de intens e programul, în raport cu energia copilului și cu posibilitățile familiei. Și, poate cel mai important, cât de mult din ceea ce se exersează ajunge să fie folosit în viața reală.
Dacă terapia rămâne izolată, ca o oră frumoasă pe săptămână în care copilul face lucruri minunate doar acolo, progresul poate fi fragil. Dacă, în schimb, terapia se leagă de rutina de acasă, de joacă, de mersul la grădiniță, de felul în care copilul urcă scările sau se așază la masă, atunci ai șanse mai mari să vezi schimbări care rămân.
Când poate să nu fie cea mai potrivită alegere, cel puțin la început
Sunt situații în care copilul are o întârziere ușoară și principalul lucru de care are nevoie este mai multă oportunitate de mișcare liberă, mai puțin timp în scaune și dispozitive, mai mult timp pe podea, în joacă. Sunt situații în care un program simplu de stimulare, bine gândit, poate fi suficient.
Sunt și situații în care copilul are nevoie de o intervenție foarte specifică pe o abilitate, iar abordările moderne bazate pe antrenament orientat pe sarcină, pe repetiție funcțională, pot fi centrale. În practică, mulți terapeuți buni combină, de fapt, instrumente. Nu se agață de o etichetă. Folosesc ceea ce ajută.
Și mai există un caz, cel mai trist, în care Bobath e aplicat ca o rutină mecanică, cu manevre făcute pe repede înainte, fără să se explice părinților, fără să se asculte copilul. În varianta asta, nu doar că metoda își pierde sensul, dar poate să creeze și frustrare, și rezistență, și un sentiment că terapia e o obligație rece.
Siguranță, confort și câteva precauții de bun-simț
Orice terapie care lucrează cu corpul copilului trebuie să fie blândă cu semnalele lui. Plânsul poate să apară și din oboseală, și din frustrare, și din faptul că cerem ceva greu. Dar durerea nu ar trebui să fie normalizată. Dacă un copil plânge constant la aceeași manevră, dacă se încordează într-un fel care pare mai degrabă apărare decât efort, merită o discuție serioasă cu terapeutul.
Sunt și situații medicale în care terapia se amână sau se adaptează. Febra, infecțiile acute, episoadele convulsive necontrolate, stările în care copilul e vizibil slăbit, sunt momente în care nu forțezi. Recuperarea nu e o cursă cu cronometru, e mai degrabă un drum pe care înveți când să apeși și când să lași.
Cum alegi un loc bun și un terapeut potrivit
Părinții întreabă adesea: unde găsesc un terapeut Bobath bun? Adevărul e că nu există o formulă perfectă. Dar există semne care îți spun că ești într-un loc potrivit.
Un terapeut bun îți va vorbi pe limba ta. Nu te va lăsa să pleci cu senzația că ai asistat la un spectacol misterios. Îți va explica ce a observat și de ce propune anumite lucruri. Îți va pune întrebări despre ce face copilul acasă, ce îl bucură, ce îl enervează, ce îl obosește. Va urmări obiective care au sens pentru viața voastră, nu doar pentru un manual.
E sănătos să întrebi despre formare, fără să te simți obraznic. Conceptul Bobath presupune pregătire specifică, iar un terapeut care a investit în asta nu se va supăra că îl întrebi. La fel de sănătos e să întrebi cum veți măsura progresul. Nu cu promisiuni, ci cu repere concrete, cu filmări comparative, cu observații clare.
În România există centre și cabinete care lucrează cu copii pe această abordare, iar dacă ești în căutarea unui loc unde să începi discuția și evaluarea, poți arunca o privire și la Iuvo Kids. Îmi place ideea de a începe de undeva unde ți se explică pe îndelete, pentru că uneori asta e jumătate din vindecarea anxietății.
Cât durează, cât de des și la ce să te aștepți
Aș vrea să pot spune o cifră clară, dar ar fi nedrept. Unii copii fac pași mari în câteva luni, mai ales când au o dificultate specifică și primesc intervenție timpurie. Alții au nevoie de un program pe termen lung, cu perioade mai intense și perioade de consolidare.
Frecvența ședințelor depinde de diagnostic, de vârstă, de oboseala copilului, de accesul familiei și de obiective. O intervenție eficientă are, de obicei, o continuitate. Nu în sensul de a stoarce copilul de energie, ci în sensul de a menține învățarea activă.
Și mai e ceva, un adevăr pe care părinții îl învață pe pielea lor: progresul nu e drept. Copilul poate să pară că uită când e bolnav, când îi cresc dinții, când are un salt cognitiv și energia lui se duce spre altă direcție. Asta nu înseamnă că terapia a fost degeaba. Înseamnă că dezvoltarea e vie, cu suișuri și coborâșuri.
Cum îți dai seama că terapia e pe drumul bun
Nu doar prin faptul că bifează etape. Uneori cel mai frumos progres e că își folosește mâinile mai liber când se joacă. Că poate să stea la masă fără să se prăbușească într-o parte. Că se ridică mai puțin încordat. Că respiră mai bine în efort. Că începe să exploreze.
Un terapeut atent îți va arăta diferențe mici, dar importante. Îți va spune: uite cum își mută greutatea acum. Uite cum își caută sprijinul cu palma. Uite cum se întoarce spre sunet. Sunt lucruri care, adunate, schimbă felul în care copilul se simte în corpul lui.
Iar tu, ca părinte, vei simți uneori progresul în gesturi banale. Într-o dimineață îl vei ridica din pat și vei observa că nu se mai încordează ca înainte. Sau că nu mai plânge când îl îmbraci. Sau că își duce singur lingurița la gură, chiar dacă jumătate din piure ajunge pe tricou. Și o să râzi, pentru că ce altceva să faci, sincer.
Ce încearcă să schimbe, de fapt, această metodă
Uneori, când auzi recuperare neuromotorie, îți vine în minte o imagine destul de rigidă: un copil pus în poziții, repetând mișcări ca la sală. Bobath, în varianta lui bună, se joacă pe alt teren. Pleacă de la ideea că mișcarea este o combinație de stabilitate și libertate. Ai nevoie de un trunchi care să țină, dar și de articulații care să lase. Ai nevoie de un corp care să știe unde e în spațiu, fără să se panică atunci când se schimbă sprijinul.
De aici vine atenția pentru postură și pentru felul în care corpul se organizează împotriva gravitației. Mulți copii cu tulburări neurologice nu au doar o întârziere, ci au o luptă reală cu gravitația. Unii se prăbușesc în ei înșiși, ca și cum ar fi prea moi pentru lumea asta. Alții se strâng ca un arc, ca și cum singura lor soluție ar fi să se întărească din cap până în picioare.
În Bobath, terapeutul încearcă să găsească un loc mai așezat între cele două. Să ajute copilul să își simtă centrul, să își distribuie greutatea și să își pornească mișcarea din locurile potrivite. De multe ori, asta înseamnă să lucrezi pe tranziții, adică pe acele momente în care corpul schimbă poziția. A te rostogoli, a trece în șezut, a te ridica în picioare, a coborî controlat, a te întoarce după un obiect, toate sunt mici povești de coordonare. Pentru un copil cu dificultăți, tranzițiile pot fi exact locul unde se vede problema.
Mai e și partea de senzație. Un copil învață mișcarea și prin piele, prin presiune, prin contact, prin felul în care simte podeaua sub palme sau scaunul sub bazin. Dacă un copil are o percepție corporală distorsionată, adică nu își simte bine corpul sau îl simte neclar, mișcarea devine o ghicitoare. Aici, ghidajul terapeutului nu este doar o mână care împinge, ci o mână care oferă informație.
Tonusul, cuvântul care sperie și pe care merită să îl înțelegem
Tonusul muscular este, pe scurt, nivelul de tensiune de fundal pe care îl au mușchii. Nu e același lucru cu forța, deși se amestecă adesea în conversații. Un copil poate avea tonus crescut, dar să fie slab funcțional, pentru că mușchii sunt rigizi și greu de controlat. Un alt copil poate avea tonus scăzut și să pară că nu are stabilitate, deși, în timp, poate dezvolta forță.
În paralizia cerebrală spastică, de exemplu, tonusul crescut face ca mișcarea să fie agățată. Copilul poate merge pe vârfuri, poate ține genunchii rigizi, poate strânge pumnul sau poate ridica umărul, iar corpul lui pare că face mereu un efort suplimentar. În hipotonia marcată, copilul poate sta greu în șezut, se poate topi în poziție și poate obosi repede, pentru că îi lipsește acea stabilitate de bază.
Bobath nu promite că normalizează tonusul ca prin magie. Dar urmărește să îi ofere copilului strategii de control, astfel încât tonusul să fie mai util, mai adaptat sarcinii. Un copil are nevoie de un tonus mai mare când se ridică în picioare și de un tonus mai mic când se întinde să ia o jucărie. Dacă tonusul rămâne blocat pe un singur nivel, fie prea mare, fie prea mic, corpul devine rigid sau instabil. Terapia încearcă să învețe corpul această flexibilitate.
Bobath la bebeluși, la copii mici și la școlari
Se spune adesea că intervenția timpurie contează, iar aici chiar are un sens practic. La bebeluși, creierul și sistemul nervos sunt într-o perioadă de plasticitate intensă. Asta nu înseamnă că după o anumită vârstă nu mai poți face nimic, dar înseamnă că începuturile au o putere specială. La un bebeluș, Bobath poate arăta ca o combinație între poziționare, joc ghidat și observare fină. Uneori, cea mai importantă schimbare e că bebelușul începe să tolereze anumite poziții, cum ar fi statul pe burtă, fără să se enerveze imediat.
La copiii de doi sau trei ani, terapia devine mai activă. Aici intră în scenă mersul, urcatul și coborâtul, alergatul stângaci, săriturile, prinderile, coordonarea dintre privire și mână. Lucrurile se pot complica și emoțional, pentru că un copil de această vârstă simte mult și negociază mult. Uneori refuză nu pentru că nu poate, ci pentru că e sătul de a fi condus. Aici contează enorm terapeutul care știe să lucreze cu voința copilului, nu împotriva ei.
La copiii mai mari, Bobath se poate concentra pe calitatea mersului, pe echilibru, pe rezistență, pe prevenirea deformărilor și pe independența în activități. Se lucrează și pe coordonarea fină, pe folosirea mâinii afectate, pe postura în statul la bancă, pe oboseala care apare după o zi întreagă la școală. Pentru unii copii, o provocare reală este să își gestioneze corpul în contexte sociale, să nu fie mereu cel care nu poate. Terapia poate deveni un spațiu în care copilul își recâștigă încrederea.
Bobath și echipa din jurul copilului
E ușor să te concentrezi doar pe kinetoterapie, pentru că mișcarea se vede. Dar copilul nu trăiește în capitole separate. Felul în care mănâncă, felul în care respiră, felul în care vorbește, felul în care se joacă, toate se influențează.
Când un copil are dificultăți de control postural, uneori se vede și la masă. Dacă trunchiul nu e stabil, hrănirea devine o luptă. Copilul obosește, înghite greu, poate tusi. În astfel de cazuri, colaborarea dintre kinetoterapeut și logoped sau terapeut de limbaj poate schimba mult. Nu pentru că unul îl înlocuiește pe celălalt, ci pentru că lucrează pe aceeași bază: postura, respirația, coordonarea.
La fel, terapia ocupațională, atunci când e disponibilă, poate aduce un plus uriaș în folosirea mâinilor, în autonomia la îmbrăcat, la spălat, la joacă, la scris. Un copil care se mișcă mai bine, dar nu reușește să folosească mâna în activități zilnice, rămâne limitat. În sens invers, un copil care exersează activități de zi cu zi, dar fără o bază posturală suficientă, se va epuiza repede.
Într-un program sănătos, terapeutul Bobath nu se comportă ca și cum ar fi singurul care știe. Dimpotrivă, caută să fie parte dintr-un plan comun. Și e important ca părinții să simtă că nu trebuie să țină singuri toate firele.
Bobath și alte metode, fără războaie de tabere
Părinții aud repede de alte abordări. Unii aud de Vojta și se sperie de plânsul copilului. Alții aud de antrenamentul orientat pe sarcină și li se pare mai logic, pentru că îl pui să facă ceea ce vrei să învețe. Alții aud de programe intensive, de orteze, de benzi, de costume, de tot felul de promisiuni.
Adevărul e că multe dintre aceste lucruri pot avea un loc, dacă sunt alese cu cap și dacă sunt potrivite copilului. În Bobath, accentul pe calitate și pe control poate fi completat, la un moment dat, de perioade în care copilul exersează mult o abilitate funcțională. Pentru unii copii, terapia constrânsă a mâinii sănătoase, atunci când e indicată și bine făcută, poate ajuta la folosirea mâinii afectate. Pentru alții, antrenamentul pe mers, cu obiective clare, poate fi o etapă foarte bună.
Ce e riscant este să transformi terapia într-o colecție de metode luate pe rând, ca și cum ai schimba dieta în fiecare săptămână. Copilul are nevoie de coerență. Are nevoie ca adulții din jur să știe de ce fac un lucru și ce urmăresc. Un terapeut bun, fie că lucrează în cadrul Bobath sau nu, va putea să îți explice de ce alege o tehnică și de ce o evită pe alta.
Un exemplu, ca să nu rămânem doar în teorie
Îmi amintesc de o mamă care mi-a spus, cu o sinceritate crudă, că îi era frică să își lase copilul pe podea. Nu pentru că podeaua ar fi fost murdară, ci pentru că băiatul ei se enerva atât de tare pe burtă, încât ea simțea că îi face rău. Începuseră terapia și, la început, obiectivul nu a fost să îl învățăm să se târască. A fost să îl ajutăm să suporte poziția, să o accepte treptat, să nu intre imediat în luptă.
În câteva săptămâni, cu ghidaj blând, cu pauze, cu mici trucuri de poziționare și cu mult joc, copilul a început să stea pe burtă câteva minute fără panică. Apoi a început să își sprijine greutatea mai bine pe coate. Apoi a început să se întoarcă după o jucărie, întâi cu tot corpul, apoi mai controlat. Mama mi-a spus într-o zi că, pentru prima dată, îl vedea curios, nu frustrat.
Nu a fost o transformare de film. Nu s-a trezit peste noapte făcând flotări și alergând. Dar s-a schimbat starea corpului lui. Și, odată cu ea, s-a schimbat și starea mamei. Uneori, asta e prima victorie reală: să treci de la frică la posibilitate.
Când recomandarea ar trebui să vină cu un plan, nu doar cu o etichetă
Dacă cineva îți spune doar faceți Bobath și atât, fără să îți explice de ce, e normal să rămâi cu un gol. O recomandare bună vine cu un raționament și cu un plan.
Metoda este recomandată la copii atunci când evaluarea arată că dificultățile motorii sunt legate de controlul neurologic al mișcării și că, fără intervenție, copilul riscă să își fixeze tipare care îl vor limita. Este recomandată când există probleme de postură și echilibru care afectează activitățile de zi cu zi, când tonusul interferează cu funcția, când asimetriile persistă, când copilul are nevoie de ghidaj pentru a învăța tranziții și strategii de sprijin.
În mod ideal, planul stabilește obiective pe termen scurt și obiective pe termen mediu, care se revizuiesc. Obiectivele nu trebuie să fie doar mari și spectaculoase. Pot fi și foarte umane: să poată sta în scaun la masă fără să cadă, să poată participa la joacă fără să obosească în cinci minute, să poată urca o treaptă cu mai puțină teamă.
Bobath în viața de zi cu zi, dincolo de saltea și de sală
Dacă aș putea să las un singur gând la final, ar fi acesta: metoda Bobath, la copii, nu e doar despre poziții corecte. E despre libertate. Despre a-i da copilului șansa să își folosească corpul fără să îl simtă ca pe un obstacol.
Uneori părinții își imaginează că terapia e o serie de ore separate de viață. În realitate, cele mai bune programe sunt cele în care terapia se strecoară în viață fără să o înghită. În felul în care îl așezi la joacă. În felul în care îl lași să încerce. În felul în care îl încurajezi fără să îl împingi.
Și, da, sunt zile în care nu ai chef. Zile în care copilul e obosit și tu ești obosit și ai vrea ca lucrurile să fie mai simple. Nu ești singur. Tocmai de aceea ajută să ai lângă tine profesioniști care nu îți vorbesc de sus și care nu îți promit miracole, ci îți arată pașii mici, reali, care se pot face.
Metoda Bobath e recomandată atunci când acești pași mici sunt, pentru copil, puntea către o mișcare mai bună. Când are dificultăți de control postural, de tonus și de coordonare care îi limitează autonomia. Când există o afecțiune neurologică sau o suspiciune suficient de serioasă încât să merite o intervenție ghidată.
Iar dacă te afli chiar acum în punctul acela în care ai primit o recomandare și te simți, pe jumătate, speriat și pe jumătate hotărât, e normal. Începe cu o evaluare, cere explicații, privește cum reacționează copilul. Și ține minte un lucru simplu, care nu e deloc mic: copilul tău nu e un proiect de reparat. E un copil de însoțit.
