Coșul de fum e genul acela de element din casă pe care îl vezi, îl accepți, te bazezi pe el iarna, dar despre care nu prea vorbești până când începe să facă figuri.
Îți dă fum în cameră, miroase a gudron, curge ceva negru pe zid, ba chiar simți un frig ciudat în jurul lui, ca lângă o fereastră prost închisă. Și atunci apare întrebarea, spusă simplu și direct, ca între oameni: cum îl izolez, fără să fac vreo prostie?
Când vorbim despre izolarea unui coș de fum, vorbim de fapt despre două griji diferite, care ajung să se amestece. Pe de o parte vrei să păstrezi căldura în traseul gazelor arse, ca să ai tiraj bun și să reduci condensul. Pe de altă parte vrei să ții coșul la distanță sigură de materiale combustibile, ca să nu încălzească lemnul, vata nepotrivită, tavanul sau acoperișul până la punctul în care devin vulnerabile. În practică, le urmărești pe amândouă, sau măcar te asiguri că nu le strici din greșeală.
Mai spun ceva de la început, fără dramă, dar cu seriozitate: coșul de fum e o piesă de siguranță. Poți să zugrăvești greșit un perete și cel mult te enervezi. La coș, o improvizație poate să rămână liniștită ani întregi, apoi într-o seară rece, cu foc mai puternic, să te trezești cu o problemă reală. Așa că ideea nu e să te sperii, ci să lucrezi curat.
De ce merită izolarea, chiar dacă aparent merge și așa
Un coș neizolat sau prost izolat se comportă ca un termos pe dos. În loc să țină cald, fură căldura din fumul fierbinte și o pierde către zid, către pod, către afară. Pe termen scurt, asta înseamnă tiraj mai slab, mai ales la aprindere. Dacă ai observat că dimineața, când soba e rece, îți intră fum în cameră la început, e un indiciu clasic: coșul e prea rece și gazele nu se ridică cu poftă.
Pe termen mediu, lucrurile devin mai supărătoare. Când fumul se răcește prea repede, vaporii de apă din el condensează pe pereții interiori ai coșului. Condensul ăsta nu e apă curată, e un amestec cu acizi și cu particule din ardere. În coșurile pe lemn, se leagă și de creozot, acel gudron lipicios, inflamabil. Pe exterior, îl vezi uneori ca pete maronii sau negre care ies prin tencuială. În interior, îl simți ca miros greu, ca într-o magazie veche.
Mai e și partea de confort, pe care mulți o subestimează. Un coș rece, mai ales dacă e pe exteriorul casei sau trece printr-un pod neîncălzit, poate să răcească pereții din jur. Acolo apare umezeală, mucegai pe colțuri, senzația de cameră care nu se încălzește nici cu foc bun. Nu e mereu coșul vinovat, dar uneori e.
Iar partea cea mai importantă, de siguranță, e legată de temperaturi. Coșurile se încălzesc mult. În condiții normale, la o sobă cu lemne, temperaturile gazelor arse pot urca serios, iar în cazul unui incendiu de funingine, adică atunci când se aprinde depunerea din coș, temperatura poate să fie extremă. Nu spun asta ca să sperii pe cineva, ci ca să fie clar de ce distanțele și materialele contează.
Ce înseamnă, practic, să izolezi un coș de fum
Când oamenii spun izolarea coșului, se pot referi la câteva lucruri diferite, iar confuzia vine din faptul că toate au sens, doar că nu sunt același lucru.
De obicei, primul gând e la partea termică. Vrei să păstrezi căldura în canalul de fum, ca gazele să rămână suficient de calde încât să urce repede. Asta e zona care influențează tirajul și condensul.
În paralel, există izolarea față de combustibile. Aici intră distanțe, ecrane de protecție, treceri prin planșee și acoperiș făcute corect. Scopul e să nu ai lemn sau alte materiale care se încălzesc repetat, se usucă, se coc încet și ajung să fie mult mai sensibile decât par.
Și mai e o componentă despre care se vorbește mai puțin, dar care lovește fix în buzunar: protecția coșului în zona expusă la frig și umezeală. Un coș ud se strică mai repede, iar un coș ud și rece face condens mai mult.
Când le pui cap la cap, începi să vezi de ce simpla idee de a pune un strat de izolație oriunde nu e suficientă. Izolația bună e cea care rezolvă o problemă, fără să creeze alta.
Înainte să izolezi, uită-te la coș ca la o verificare medicală
Știu, sună puțin pretențios, dar e fix cum îți verifici mașina înainte de un drum lung. Dacă bagi izolație peste un coș crăpat, umed sau plin de depuneri, nu îl faci mai sănătos, doar îl ascunzi.
Începe cu un control vizual, pe cât poți. În pod, uită-te la zidărie. Dacă vezi urme negre, scurgeri, tencuială umflată sau miros puternic, coșul probabil condensează sau are infiltrații. Dacă vezi crăpături, mai ales pe la îmbinări, nu le trata ca pe un moft. Gazele arse pot intra în pod, iar acolo nu e loc de experimente.
Uită-te la partea de sus, la terminație. Capacul, pălăria, terminația metalică, cum o ai, trebuie să protejeze de ploaie, dar să nu sufoce evacuarea. Dacă în coș intră apă, îți strică treaba: răcește coșul, crește condensul, și face mizerie.
Dacă ai sobă pe lemn și coșul nu a fost curățat de mult, fă curățarea înainte. Depunerile groase sunt un semn că arderea nu e completă sau că coșul e rece. Izolația ajută, dar nu te scapă de întreținere.
Și încă ceva: dacă ai dubii, un coșar bun sau un specialist în coșuri de fum poate face o inspecție mai serioasă, inclusiv test de etanșeitate. Asta e genul de cheltuială care te scutește de bătăi de cap.
Tipul de coș schimbă complet abordarea
Nu există o singură metodă universală, pentru că nu există un singur tip de coș.
Coșul clasic din zidărie, făcut din cărămidă, cu canal de fum tencuit pe interior, e cel mai întâlnit la case mai vechi. Are inerție, se încălzește greu, se răcește greu, dar dacă e expus la frig în pod și afară, răcirea poate fi suficientă cât să te chinuie cu tirajul.
Coșul din elemente ceramice, cu tub interior, manta și izolație între ele, e deja gândit ca sistem. Acolo nu prea mai ai ce să inventezi, pentru că sistemul vine cu izolația lui și cu distanțele lui de siguranță.
Coșurile metalice prefabricate, de tip inox dublu perete, au izolație în ele. Ele sunt făcute să fie montate cu distanțe clare față de combustibil, iar izolarea suplimentară, dacă o faci prost, poate chiar să strice, pentru că unele sisteme au nevoie să se ventileze în anumite zone.
De aceea, primul pas practic e să știi ce ai. Dacă nu ești sigur, te uiți unde trece prin pod și cum arată. Zidăria e zidărie, ceramica e ceramica, inoxul e inox. Pare banal, dar am văzut oameni care au pus materiale nepotrivite pe un coș metalic și apoi s-au mirat că se comportă ciudat.
Un pic de fizică, fără formule și fără fițe
Tirajul e, de fapt, o poveste simplă, doar că noi o simțim complicată fiindcă nu o vedem. În coș ai o coloană de aer și gaze arse care, dacă sunt mai calde decât aerul de afară, devin mai ușoare și urcă. Cu cât diferența de temperatură e mai mare și coșul e mai înalt, cu atât urcarea e mai hotărâtă. Când coșul e rece, mai ales dimineața sau după o pauză lungă, coloana asta se comportă ca un dop. Gazele calde de la sobă se lovesc de aerul rece din coș, se amestecă, se răcesc, iar o parte găsește drumul înapoi în cameră. De aici fumul care iese la aprindere și nervii de iarnă.
Izolația, în acest context, are rolul de a ține cald acolo unde trebuie, în canalul de fum. Dacă coșul trece printr-un pod rece sau pe exterior, fără izolație, el devine un radiator uriaș care împrăștie căldura fumului fix în cel mai nepotrivit loc. În schimb, când traseul rămâne mai cald, fumul urcă mai repede, iar soba intră într-un regim stabil mai devreme. Asta e partea plăcută, pe care o observi imediat.
Partea mai puțin vizibilă e legată de punctul de rouă, adică momentul în care vaporii din fum nu mai pot rămâne în stare gazoasă și se transformă în picături. Fumul nu e doar fum. Are apă, are compuși din ardere, are mici particule. Dacă se răcește prea repede, în special în zona superioară a coșului sau pe pereți reci, începe să lase o peliculă umedă. Pelicula asta, combinată cu particulele de funingine și cu compușii rășinoși din lemn, devine un strat lipicios. Uneori îl numim gudron, alteori creozot. Și el, pe lângă miros și pete, are un obicei neplăcut: poate arde. Nu se aprinde ca hârtia, dar când condițiile sunt potrivite, poate lua foc și poate ridica temperaturile în coș foarte sus.
Mai e un factor pe care îl ignorăm în casele moderne: aerul de admisie. O sobă are nevoie de aer ca să ardă. Într-o casă veche, cu ferestre care mai respirau și cu uși care nu se închideau ermetic, soba își lua aerul fără prea multe discuții. Într-o casă renovată, cu termopane și izolație bună, uneori nu mai are de unde. Atunci apar fenomene ciudate: coșul are tiraj, dar în casă e depresurizare, hota din bucătărie trage aerul din cameră, iar soba începe să se lupte cu casa. În astfel de situații, izolarea coșului ajută, dar nu rezolvă tot. Ai nevoie și de o admisie de aer gândită decent, altfel vei avea zile în care te întrebi de ce ieri mergea și azi nu.
Dacă mergem un pic înapoi în timp, e interesant cum s-a schimbat relația noastră cu fumul. În casele cu vatră deschisă, fumul era aproape un membru al familiei, stătea pe grinzi, îți afuma hainele și, culmea, mai ținea și dăunătorii la distanță. Apariția coșului de fum, ca element separat, a fost un pas mare spre confort și sănătate. Doar că acel confort a venit cu o obligație: coșul trebuie făcut și întreținut ca un sistem, nu ca o gaură în acoperiș. Izolația, în zilele noastre, e una dintre piesele care fac sistemul să funcționeze bine, mai ales când locuințele sunt mai etanșe și iernile, culmea, au zile mai umede și mai capricioase.
Izolarea termică a unui coș din zidărie, pe exterior
Dacă ai coș din cărămidă și trece printr-un pod rece, acolo e unul dintre locurile unde izolarea face diferență imediat. În pod, coșul e înconjurat de aer rece, iar dacă podul e ventilat, ai practic un frig constant. Gazele se răcesc fix în partea aia, iar tirajul suferă.
Izolarea pe exterior, în zona podului, se face cu materiale incombustibile. Cel mai des se folosește vată bazaltică, nu vată cu liant combustibil, nu spumă, nu polistiren, nimic de genul ăsta. Vata bazaltică rezistă la temperaturi mari și nu întreține focul.
Acum vine partea care se uită des: nu lipești vata direct pe coș și apoi o închizi în rigips obișnuit. Rigipsul standard nu e gândit pentru zone cu temperaturi ridicate, iar structura de lemn din jur trebuie protejată prin distanțe și elemente de separare. În general, coșul trebuie să aibă un perimetru sigur față de lemn, față de căpriori, față de grinzi. Dacă în pod ai căpriori lipiți de coș, nu rezolvi problema punând vată între ei. Lemnul încălzit în timp devine mai sensibil, iar asta e o realitate pe care am văzut-o cu ochii mei în poduri vechi.
Așa că soluția curată e să creezi o îmbrăcare cu materiale necombustibile, cu o structură metalică, și să păstrezi distanțele recomandate. Sunt sisteme de plăci rezistente la foc, plăci pe bază de silicat de calciu sau plăci speciale pentru șeminee, care se folosesc tocmai în zonele unde ai temperaturi mari. Între coș și această îmbrăcare, pui izolația din vată bazaltică, fără să o presezi exagerat, ca să nu îi strici proprietățile.
Dacă coșul iese pe exteriorul casei, izolarea lui pe exterior poate ajuta și mai mult, dar acolo apare altă problemă: intemperiile. Vata bazaltică nu stă direct în ploaie. Trebuie protejată cu o îmbrăcăminte, de obicei tablă, tencuială pe plasă cu sistem compatibil sau un fel de cămășuire. Important e să nu lași apă să intre în izolație.
Și, te rog, nu închide coșul în pod cu o cutie etanșă fără să știi ce faci. Uneori, un pic de ventilație controlată în jurul coșului ajută la eliminarea umezelii. Izolarea nu înseamnă neapărat să sigilezi totul ca la borcan.
Izolarea prin tubare, adică coș în coș
Dacă ai coș de cărămidă vechi, cu canal mare, tencuială măcinată și depuneri, una dintre cele mai eficiente metode este tubarea. Asta înseamnă să introduci în interior un tub de fum, de obicei inox sau ceramic, potrivit pentru tipul de combustibil și pentru temperatura de lucru.
Tubarea, făcută cum trebuie, îți dă un canal neted, cu secțiune corectă, și reduce depunerile. Dar partea frumoasă e că îți permite să izolezi spațiul dintre tub și zidărie. Acolo se folosesc materiale granulare incombustibile, cum ar fi perlitul, vermiculitul sau granule ceramice ușoare. Nu le punem pentru că sună bine, ci pentru că ele țin căldura lângă tub și reduc răcirea bruscă.
Mai există și varianta cu manta izolatoare, un fel de pătură de izolație termică specială, care se înfășoară pe tubul flexibil înainte să fie introdus. E o metodă folosită des la tuburile flexibile pentru sobe pe lemne, pentru că e mai simplu decât să umpli golul după aceea. Și aici contează materialul și compatibilitatea cu sistemul.
Tubarea nu e neapărat un proiect de duminică dimineața. Nu e imposibil să fie făcută de cineva priceput, dar sunt multe detalii: diametrul, tipul de tub, rezistența la condens, modul de fixare sus și jos, etanșarea, accesul la curățare. Dacă le ratezi, ai un coș frumos pe hârtie și enervant în viața reală.
Zona de trecere prin planșee și acoperiș, locul unde se greșește cel mai ușor
Dacă ar fi să aleg un singur loc în care se fac cele mai multe improvizații, aș alege trecerea prin tavan și acoperiș. Acolo se întâlnesc temperatură, lemn, vată, folii, praf, adică rețeta perfectă pentru necaz, dacă nu respecți distanțele.
La un coș din zidărie, lemnul din jur nu trebuie să fie lipit de coș. Uneori se vede în case vechi cum grinda a fost tăiată în jurul coșului, lăsând un spațiu. E un gest de bun simț tehnic, chiar dacă atunci nu se vorbea atât de mult despre standarde.
La un coș metalic prefabricat, trecerile prin planșee se fac cu piese dedicate, plăci de protecție, distanțiere, elemente de tip firestop. Acolo nu inventezi. Urmezi instrucțiunile producătorului, fiindcă distanța față de combustibil e parte din certificarea sistemului.
Izolarea, în zona asta, înseamnă să folosești materiale necombustibile și să păstrezi spațiul de siguranță. Dacă ai vată bazaltică în pod, e bine să nu o înghesui până la coș, ca să umpli fiecare milimetru. Tentant, știu. Îți vine să zici că așa nu intră frigul. Dar spațiul de siguranță are rolul lui.
Mai e un detaliu de care mulți uită: folia anticondens, folia barieră de vapori, elemente din plastic. În jurul coșului, folia trebuie oprită și tratată cu detalii rezistente la temperatură, nu lipită de coș. Plasticul încălzit se degradează, se topește, miroase, și poate contribui la incendiu.
Racordul dintre sobă și coș, adică burlanul, contează mai mult decât pare
Poți să ai coș perfect, dar dacă burlanul trece aproape de perete, aproape de mobilă, aproape de tavan, îți faci singur viața grea. Burlanul, mai ales cel simplu, se încălzește foarte tare. Uneori oamenii izolează coșul în pod și uită complet că în camera de jos burlanul e la 10 centimetri de o grindă.
Dacă ai burlan simplu, ai două opțiuni care se combină. Ori mărești distanțele și montezi un ecran termic, din materiale necombustibile, cu un mic spațiu de aer în spate, ori folosești un burlan dublu perete, izolat, acolo unde e nevoie. Ecranul termic, făcut corect, reduce temperatura pe suprafața din spate și protejează. E un truc vechi, dar bun.
Nu recomand să înfășori burlanul cu izolație la întâmplare. Sunt materiale speciale pentru asta, dar dacă pui o izolație nepotrivită și o acoperi, poți crea zone de supraîncălzire sau poți prinde umezeală. Iar umezeala, în contact cu funinginea, îți face o pastă urâtă.
Materiale potrivite și materiale care arată bine, dar nu au ce căuta acolo
Să o spun pe șleau, ca între prieteni: coșul nu se izolează cu polistiren. Nici cu spumă poliuretanică. Nici cu vată de sticlă pusă la întâmplare lângă zone fierbinți, fără să știi ce temperaturi suportă. Materialele astea sunt pentru alte locuri ale casei.
În jurul coșului, în zona fierbinte, se folosesc materiale incombustibile, cu clasă de reacție la foc potrivită, și cu rezistență la temperatură. Vata bazaltică este una dintre cele mai folosite, fiindcă suportă temperaturi mari și e relativ ușor de montat. Plăcile pe bază de silicat de calciu sunt excelente pentru protecție și pentru realizarea de îmbrăcări în zone de șemineu. Mortarele și tencuielile refractare au rolul lor, mai ales la interior sau la reparații.
La tubare, materialele granulare precum vermiculitul și perlitul au avantajul că umplu goluri, reduc punțile termice și nu ard. Sunt și ușoare. Nu fac minuni, dar ajută clar.
Pe exterior, dacă izolezi un coș expus, ai nevoie de un strat de protecție mecanică și împotriva ploii. Aici oamenii aleg de multe ori tablă, o cămășuire, un sistem de tencuială pe plasă compatibil cu temperaturi și cu variații de dilatare. Coșul se dilată și se contractă, iar finisajul trebuie să suporte asta.
Dacă vrei să vezi cum arată, ca soluții și sisteme, uneori ajută să te uiți la exemple făcute de firme care se ocupă constant cu asta, nu doar ocazional. Eu unul am găsit util să răsfoiesc diverse lucrări și prezentări, iar pentru o privire rapidă poți începe cu Maxstil.
Condensul, gudronul și mirosul care se întoarce în casă
În mod paradoxal, coșul poate să fie prea rece și prea cald în același timp, în locuri diferite. În zona sobei, gazele sunt fierbinți. În pod sau afară, se răcesc brusc. Acolo se formează condens. Condensul se infiltrează în tencuială, aduce miros și pătează.
Izolarea termică țintește exact acest șoc de temperatură. Dacă păstrezi gazele mai calde pe traseu, ele urcă mai repede, scad șansele de condens, iar depunerile se reduc. Nu dispar complet, fiindcă depunerea ține și de combustibil, de tiraj, de modul în care faci focul. Lemnul umed, de exemplu, e un mare producător de fum rece și de gudron. Dacă arzi lemn care sfârâie, chiar și coșul izolat va face depuneri.
Dar, în combinație, lemn uscat, ardere bună și coș izolat, ai o diferență de la cer la pământ. Nu e poezie, e fizică simplă.
Izolarea coșului în pod, fără să transformi podul în laborator
Să presupunem o situație comună: casă cu pod neîncălzit, coș de cărămidă care trece prin pod și iese pe acoperiș, iar soba e la parter. În pod, coșul e rece și uneori vezi urme de condens.
Începi cu lucrurile care par neinteresante, dar sunt decisive. Curățarea și verificarea coșului vin înainte de orice. Dacă sunt fisuri, se repară cu mortar potrivit, iar dacă tencuiala din jurul canalului e prăbușită, se reface, pe cât se poate. Nu are sens să îmbraci un coș care pierde fum sau care trage apă.
Apoi te uiți la lemnul din jur. Dacă grinzi, căpriori sau scânduri sunt prea aproape de coș, zona trebuie regândită. Uneori e nevoie de un spațiu mai generos, alteori de o protecție bine aleasă, alteori de ambele. E genul de detaliu care nu arată spectaculos, dar fără el tot proiectul rămâne doar o cosmetizare.
După ce ai înțeles spațiul, alegi îmbrăcarea. O soluție des folosită este o structură metalică, plăci rezistente la foc și, între coș și plăci, vată bazaltică, montată fără să fie îndesată cu furie. Dacă spațiul e mic, lucrezi cu răbdare, fiindcă înghesuiala duce la improvizații.
La final, te ocupi de detalii care, sincer, sunt cele care dau siguranța. Trecerea prin tavanul camerei trebuie tratată cu elemente rezistente la foc, fără spumă, fără folii lipite, fără lemn ajuns din greșeală prea aproape. Sus, la acoperiș, verifici etanșarea și protecția împotriva apei.
După izolare, observi cum se comportă soba. De multe ori, tirajul se îmbunătățește, soba pornește mai ușor, iar mirosul de gudron se reduce în timp. Nu peste noapte, dar se simte.
Coșul pe exteriorul casei, un caz mai dificil
Când coșul e pe exterior, răcirea este și mai agresivă. Vântul îl lovește, ploaia îl udă, iar iarna îl îngheață. Acolo izolarea poate să fie foarte utilă, însă trebuie făcută cu grijă, pentru că ai și dilatări, și umezeală, și expunere.
Soluția tehnic corectă este o izolare cu material incombustibil, protejată de un strat exterior rezistent la intemperii. Aici apar diverse variante, unele cu cămășuieli metalice, altele cu tencuieli speciale. Important e să nu faci o capcană de apă. Dacă apa intră în izolație și rămâne acolo, ai pierdut. Vei avea coș ud, îngheț, fisuri, și un miros și mai pronunțat la pornire.
În același timp, trebuie verificată stabilitatea coșului. Un coș înalt, subțire, izolat și îmbrăcat, primește vânt altfel. Nu e capăt de lume, dar trebuie să fie ancorat și făcut ca lumea.
Greșeli frecvente, pe care le văd și le aud mereu
Una dintre cele mai comune greșeli este izolarea cu materiale combustibile, din dorința de a ține cald. În capul omului, dacă polistirenul izolează pereții, de ce n-ar izola și coșul. Problema e că la coș nu e vorba doar de frig, e vorba de temperatură mare. Acolo polistirenul nu doar că e greșit, e periculos.
Altă greșeală este închiderea coșului în cutii din lemn sau OSB, apoi umplerea golului cu vată, fără plăci rezistente la foc, fără distanțe, fără detalii. Arată îngrijit, recunosc. Dar nu e.
O greșeală mai subtilă este izolarea parțială, doar în pod, fără să te ocupi de partea exterioară a coșului, unde intră ploaia. Dacă apa intră, coșul se răcește și mai tare, iar izolația din pod nu te ajută cât ai spera.
Mai apare și ideea de a micșora la maximum secțiunea coșului, pentru tiraj. Uneori, un coș prea mare are tiraj slab la aprindere, dar soluția nu e să îl sugrumi cu improvizații. Secțiunea se alege în funcție de sobă, de putere, de înălțime, de tipul combustibilului. Aici, un specialist chiar poate să îți scurteze drumul.
Când poți face singur și când e mai înțelept să nu te încăpățânezi?
Poți face singur unele lucrări dacă ai experiență cu materiale de construcții și dacă înțelegi riscurile. Poți reface o tencuială pe coș, poți monta o îmbrăcare cu plăci rezistente la foc în pod, poți repara o pălărie de coș, poți etanșa corect o trecere prin acoperiș cu elemente dedicate, dacă știi ce cumperi și cum se montează.
Dar sunt situații în care încăpățânarea nu ajută. Dacă ai coș fisurat, dacă ai miros de fum în pod, dacă ai avut vreodată incendiu de funingine, dacă ai coș metalic și nu mai știi exact ce sistem e, dacă soba nu are tiraj bun și scoate fum constant, atunci e mai sigur să chemi pe cineva care se ocupă de coșuri. Nu pentru că ești nepriceput, ci pentru că aici greșeala nu se plătește cu nervi, se plătește cu risc.
Un exemplu simplu, dintr-o casă obișnuită
Am văzut, nu demult, o casă de la marginea unui oraș, cu sobă pe lemne și coș de cărămidă. Proprietarul se plângea că, în zilele cu ceață, soba nu trage și miroase a fum în camerele de sus. Coșul trecea printr-un pod neizolat, iar în jurul lui era vată de sticlă veche, aruncată la întâmplare, lipită de zidărie, cu folie de plastic atârnată pe lângă.
Ce s-a făcut, pe scurt, dar în mod corect: s-a curățat coșul, s-a verificat interiorul, s-au reparat zonele cu fisuri, s-a scos plasticul din jur, s-a refăcut trecerea prin planșeu cu protecție rezistentă la foc, apoi în pod s-a construit o îmbrăcare pe structură metalică, cu plăci rezistente la foc și cu vată bazaltică în interior, păstrând distanțele față de lemn. La exterior, terminația coșului a fost reparată ca să nu mai intre apă.
După asta, omul mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte: nu mai pornește soba cu stres, adică nu mai stă cu ușa întredeschisă și cu geamul crăpat de frică să nu iasă fum. Asta e, pentru mine, semnul că izolarea a fost făcută cu cap.
Întreținerea după izolare, partea care pare plictisitoare, dar salvează situații
Izolarea nu te scapă de curățare. Chiar dacă ai coș izolat și ardere bună, depuneri tot apar, mai ales dacă folosești lemn de esență rășinoasă sau dacă faci foc domol, multe ore, ca să țină peste noapte. Focul domol produce fum mai rece și depuneri mai multe.
Așa că, periodic, coșul trebuie curățat. Accesul la curățare trebuie gândit din start. Dacă îmbraci coșul în pod și nu mai ai acces la ușița de vizitare, ai făcut o lucrare frumoasă și incomodă.
Uită-te și la exterior, după furtuni. Pălăria de coș, capacele, eventualele elemente metalice trebuie să fie intacte. Apa e inamicul ascuns, intră încet, strică încet, și te trezești târziu.
Câteva observații despre norme, distanțe și bun-simț tehnic
Nu intru în citate de normative, că nu ajută pe nimeni să memoreze coduri. Ideea e simplă: coșul și burlanul trebuie să stea la distanță de materiale combustibile, iar această distanță depinde de tipul coșului și de sistem. La coșurile prefabricate, distanța e parte din certificare și trebuie respectată exact. La coșurile din zidărie, există reguli de separare față de lemn, iar dacă lemnul e prea aproape, se impune protecție și distanțare.
Dacă ești tentat să reduci distanța pentru că nu ai loc, te oprești și cauți o soluție tehnică, nu o improvizație. Uneori soluția este să refaci traseul, alteori să folosești un sistem izolat, alteori să construiești un ecran termic. Dar ideea de a lipi materiale de coș, pentru a câștiga spațiu, e genul de scurtătură care se răzbună.
Finalul pe care îl prefer, fără artificii
Izolarea unui coș de fum, făcută corect, se simte în casă. Se simte în felul în care pornește soba, în mirosul din camere, în lipsa petelor pe perete, în liniștea ta. E una dintre lucrările acelea care nu fac spectacol, nu îți aduc musafiri să le arăți, dar îți schimbă iarna.
Dacă ar fi să păstrezi o singură idee, ar fi asta: izolează cu materiale incombustibile, păstrează distanțele față de combustibil, rezolvă mai întâi coșul ca structură, apoi îl îmbraci. Restul sunt detalii, multe, dar detalii pe care le poți pune cap la cap, dacă le tratezi cu răbdare și cu un pic de respect pentru foc.
